,,Drumul îmi e lung, fără de popas” (Beatrice Sorescu)
„Neavând de lucru” (vezi George Coșbuc „Scara”), am recitit creațiile literare scrise în ultimele săptămâni și am observat că am ignorat poezia, astfel că am decis să mă ocup chiar azi de un domeniu pe care-l îndrăgesc nespus, așa cum urmăritorii și prietenii au putut constata de mult. Mă rog, unii dintre prieteni, foarte puțini dintrei ei iubind poezia. Nu-i criticăm, întrucât „de gustibus non disputandum est”. Or, noi respectăm cu religiozitate acest principiu, chiar de-ar fi să pereat mundus.
În „Căutări”, Beatrice Sorescu se întreabă și întreabă, preocupată de aceleași probleme ce-l neliniștesc pe „omul întrebător” al lui Petre Țuțea: relația individ-lume, relația cu natura, cu Dumnezeu. Acea ,,conștiință neliniștitoare a morții și a neantului”, specifică existențialismului lui Heidegger. Pentru poetă, viața este un dureros și nesfârșit șir de experiențe, de întrebări, de năzuințe – „un drum lung, fără de popas”. Nu pot să nu-mi amintesc, citind acest vers plin de profunzime al Beatricei Sorescu, de o capodoperă a literaturii universale – „Călătorul” (Rabindranath Tagore): „Drumul călătoriei mele este lung; calea pe care o am de străbătut este fără sfârșit”.
Pe acest drum rătăcim, căutăm, reflectăm, preocupați de a găsi „poarta” ce duce la salvare, la regăsire:
„Călătorul trebuie să bată la toate PORȚILE înainte de a AJUNGE LA A SA.
Trebuie să rătăcim prin toate LUMILE din AFARĂ pentru a ajunge în sfârșit la TEMPLUL cel mai lăuntric.” (Tagore)
Subliniem că analiza ,,in extenso” a acestei bijuterii poetice nu poate fi făcută pe Facebook, astfel că ne vom opri aici cu interpretarea. Trimiterile la filosofie, teologie și literatură sunt numeroase( în concepția noastră, evident), însă spațiul nu ne permite o asemenea abordare exhaustivă. Pentru toți cei interesați, promitem că vom relua și dezvolta ideile expuse aici, în cadrul unui eseu pe care-l vom publica într-un nou volum (ar fi al doilea).
Până atunci, să ne bucurăm de aceste versuri pe care Beatrice Sorescu ni le pune la dispoziție cu amabilitate, într-un moment în care foarte puțini au curajul de a arăta ceea ce gândesc și simt, din motive pe care cei ca noi le cunosc foarte bine. Nu le vom dezvălui, cel puțin deocamdată. Vom scrie despre ele cu alt prilej, cu siguranță. Merită! „Ce vrei, bă, Victore, meserie a dracului!” (vezi Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”).
Să reținem că ,, însingurarea de animal angoasat” ( Petre Țuțea) – care „știe neștiind” (Socrate) – ne determină să nu încetăm să scormonim („Căutăm prin noi pentr-a câta oară?”), sperând, până la sfârșit, că vom AJUNGE la certitudinea la care a ajuns unul dintre titanii literaturii universale, Rabindranath Tagore, un adevărat „Profet al Indiei moderne”: „Eu sunt”
CĂUTĂRI
Beatrice Silvia Sorescu
De o viață caut, nu știu ce, măcar,
Nopțile prin beznă, fără felinar,
Dup-o auroră, dup-un vis apus,
Caut totdeauna și nu mi-e de-ajuns,
Poate vreo fântână ce s-a înfundat,
Poate-un cer deschis, viu, nearătat,
Caut clipe, ore încuiate-n mine,
Caut luminișuri, doruri și suspine,
Lumi care-au plecat sau ce-o vrea să fie,
Caut ascunzișuri pe a frunții glie,
Văd lumina stinsă, beznă cât cuprinde,
Hoinărind sub stele, luna mă aprinde.
Zodii îmi țin calea prin târziul ceas,
Drumul îmi e lung, fără de popas,
Și se șterg noi veacuri, și se șterg hotare,
Nu știu de mai suntem noi în vreo-ntrebare?
Cerul dimineții s-a întunecat,
Apele prin sânge toate au secat,
Limbi de foc se-ngână, scrumul nopții zboară,
Căutăm prin noi pentr-a câta oară?
Presa Liberă Online 