Războiul din Ucraina continuă. Românii plătesc!

În timp ce România anunță măsuri de austeritate, creșteri de taxe și tăieri de cheltuieli sociale, aflăm că țara noastră a donat un sistem de rachete Patriot Ucrainei. Valoarea unui astfel de sistem este de ordinul sutelor de milioane de dolari. Nimeni nu întreabă cine a luat decizia, ce impact are asupra securității României sau dacă această donație a fost aprobată democratic. O simplă declarație și tăcerea guvernamentală au fost suficiente pentru a trimite una dintre cele mai importante piese ale apărării noastre antiaeriene în afara granițelor.

România nu doar că donează armament, dar se implică activ în antrenamente militare pentru piloții ucraineni, oferind facilități pentru pregătirea acestora. Aceasta ne plasează într-o zonă de expunere strategică directă, într-un conflict care nu este al nostru. Deși ne-am aliniat retoricii occidentale despre „ajutorul pentru Ucraina”, în realitate, suntem parte a unui plan militar extins care se desfășoară fără o dezbatere reală și fără transparență.

Ce este complet lipsit de logică este faptul că populația este împinsă în austeritate, invocând „găuri bugetare” și „necesitatea reformelor dure”, în timp ce donațiile către o țară aflată în război continuă fără oprire. Spitale nu au fonduri, școlile sunt subfinanțate, iar administrația locală e sufocată de datorii, dar guvernul găsește bani și echipamente militare pentru Kiev. Românii plătesc costul unui război care nu le aparține.

În același timp, SUA, Germania și alte țări occidentale fac presiuni asupra aliaților pentru a-și trimite stocurile existente de rachete Patriot, urmând ca acestea să fie înlocuite ulterior. România s-a conformat fără nicio condiționare clară. Există vreo garanție scrisă că vom primi alt sistem la schimb? Sau doar o promisiune vagă, în timp ce ne expunem vulnerabilității?

Lipsa de asumare politică este cel mai grav aspect. Deciziile de acest tip ar trebui să fie dezbătute în Parlament, în CSAT, și comunicate transparent. În schimb, ele sunt anunțate post-factum, ambalate în discursuri despre „solidaritate” și „sprijin pentru democrație”. În realitate, e vorba de alinierea totală la o strategie militară externă, fără garanții pentru România.

Ajutorul umanitar e una. Implicarea militară directă, mai ales în condițiile unui stat în criză economică, este altceva. România trebuie să-și definească clar interesele naționale. Altfel, riscăm să devenim un pion dispensabil pe tabla de șah a marilor puteri.