„Pe planetă sunt patru regnuri: mineral, vegetal, animal și om, spunea scriitorul Aurel Antonie. Legea a scos omul din regnul animal și i-a creat un regn aparte, numai pentru el. Și asta pentru că omul, deși se supune legilor ce coordonează celelalte regnuri, nu poate supraviețui dacă nu-și creează propriile Legi”.
Scriitorul Aurel Antonie a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural”, distincție acordată de președintele României în anul 2004. Născut la 20 octombrie 1947 în comuna Castranova din județul Dolj, Aurel Antonie a fost nu doar un scriitor talentat, ci și un important promotor al culturii, lăsând o amprentă puternică în peisajul cultural românesc prin creațiile sale literare.
Educația sa a fost una variată și bogată, parcurgând școala primară în Calafat și Craiova, apoi liceul Nicolae Bălcescu din Craiova, pentru a-și continua studiile la Academia de Studii Economice din București în anul 1971. A avut o carieră diversă și plină de experiențe, ocupând diferite funcții economice la Drobeta Turnu Severin, Craiova, Bazinul minier Rovinari, Târgu-Jiu și chiar lucrând ca muncitor necalificat într-o echipă de geologi în Munții Făgăraș, așa cum se arată pe siteul Uniunii Scriitorilor din România.
După Revoluția din 1989, Aurel Antonie și-a dedicat timpul scrisului, devenind redactor și redactor șef la diferite publicații locale din Târgu-Jiu, ajungând apoi să ocupe funcția de director de editură. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990, Aurel Antonie a fost recunoscut pentru lucrările sale literare de către critici de prestigiu precum Laurențiu Ulici, Vasile Andru, Florea Firan, Titu Rădoi, Radu Săplăcan și mulți alții.
„Aurel Antonie scrie bine, e inteligent și are imaginație, calități ce nu se întâlnesc împreună la tot pasul; cartea sa („Mozaicul”) este o culegere de schițe și povestiri de factură fantastică, un aliaj de fantastic pur, de științifico-fantastic și realism magic, nu o dată «călit» la temperatura parabolei.” (Laurențiu Ulici)
Aurel Antonie s-a stins din viață în acest an, lăsând o importantă operă literară. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără „Mozaicul” (proză scurtă), „Scrisoare către animalele mici” (roman), „Cenușa” (roman) și „Castelul” (roman). A avut colaborări prestigioase cu diverse publicații precum „Luceafărul”, „Echinox”, „Ramuri”, „Tribuna”, „Viața Românească”, „Columna”, „Calende”, „Meridian”, dar și în albume și antologii literare semnificative.
Pentru activitatea sa literară a fost răsplătit cu numeroase premii literare printre care se numără Premiul pentru proză al Filialei Craiova a USR, Premiul revistei „Luceafărul” în 1977, Premiul I la Festivalul național de literatură „Tudor Arghezi” în 1980, dar și prestigiosul Ordin „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, acordat în anul 2004.
Astăzi, la împlinirea a 77 de ani de la nașterea sa, ne aducem aminte de Aurel Antonie nu doar ca de un scriitor, ci și ca de un om dedicat în întregime culturii și cunoașterii. Moștenirea sa literară continuă să trăiască prin paginile cărților sale. Într-o lume în continuă schimbare, mesajul său rămâne relevant, invitându-ne să privim înapoi la rădăcini pentru a înțelege mai bine viitorul.
„Cochetase pe rând cu toate artele şi acum era în căutarea unei noi forme de exprimare care să le reunească pe toate. Şi găsise mozaicul. După câteva încercări, necesare pentru a se convinge că munca la mozaic este grea şi îndelungată, chemă la el pe toţi mozaicarii din Imperiu şi, arătându-le lucrarea începută, le ordonă s-o termine. Mozaicarii se apucară de lucru şi în câteva luni era gata. Un frumos mozaic îngrădit cu un balcon de marmură albă cu balustradă de abanos. O pânză de apă spăla continuu suprafaţa mozaicului făcând culorile să se mişte într-un joc unduitor. Nimic nu egala în frumuseţe acest dar al artei în faţa căruia Imperatorul îşi petrecea ore întregi. Privea fascinat jocul subtil al luminii şi al culorii.
Bineînţeles că mozaicul îl reprezenta pe Imperator pe calul de luptă, în armură şi cu viziera ridicată. Imaginea degaja forţă, grandoare şi un nemăsurat orgoliu ce trecea dincolo de marginile înguste ale lucrării.
La câteva zile de la inaugurare, căpitanul gărzii aduse în faţa Imperatorului, care-şi admira opera, un tânăr ţigănos cu privirile aprinse. Căpitanul gărzii îşi izbi dreapta înmănuşată de inimă şi i se adresă Imperatorului privindu-l în ochi:
– Omul acesta vrea să-ţi vorbească, Stăpân al Lumii. Zice că e mozaicar.
– Du-te, îl expedie Imperatorul. Apoi adresându-se tânărului ce îngenunchease: Zici că eşti mozaicar?
– Da, Soare al Lumii!”
Presa Liberă Online 