România și UE: De la visul european la dublul standard  

De la aderarea sa la Uniunea Europeană în 2007, România a sperat la un parcurs european bazat pe egalitate, respect și prosperitate comună. În realitate, traseul a fost marcat de decalaje, umilințe diplomatice și tratamente diferențiate. Războiul din Ucraina a accentuat aceste diferențe, iar România a fost din nou pusă în rolul statului obedient, fără drept real de veto, fără consultări autentice, ci doar cu sarcini de executat. Securitatea, infrastructura și resursele au fost oferite cu o docilitate suspectă, fără ca Bucureștiul să primească în schimb nici garanții ferme, nici investiții strategice consistente.

Un exemplu elocvent este Schengen. Deși îndeplinea condițiile tehnice de ani buni, România a fost ținută la ușă de Olanda și Austria, fără ca Bruxelles-ul să intervină ferm în favoarea noastră. Dublul standard este evident: în timp ce solidaritatea și unitatea europeană sunt fluturate public, în culise interesele naționale ale marilor state primează. România a fost tratată ca o piață de consum, o zonă tampon și un depozit de forță de muncă ieftină, fără ca vocea sa să conteze în dosarele mari ale Uniunii.

În contextul războiului din Ucraina, România a fost împinsă în linia întâi a sprijinului logistic, economic și militar. Portul Constanța a devenit coridor vital pentru exporturile ucrainene, iar teritoriul românesc a fost transformat într-o zonă de tranzit militar fără o dezbatere publică reală. Deși implicarea poate fi justificată prin solidaritate, lipsa unui beneficiu vizibil sau a unei recunoașteri clare din partea UE trădează din nou poziția noastră subordonată. România dă mult, dar primește puțin.

În plus, fondurile europene sunt acordate cu o birocrație excesivă și un control disproporționat față de alte state. Programele vitale pentru dezvoltare sunt întârziate sau reduse drastic, în timp ce țări mai vechi în UE beneficiază de un tratament mult mai relaxat. Comisia Europeană este rapidă în a impune sancțiuni sau condiționalități României, dar tăcută atunci când vine vorba de nedreptăți evidente în relațiile bilaterale cu alte state membre.

Mai grav, atunci când România ridică probleme legitime, fie despre agricultură, migrație sau piața muncii, reacția este una de condescendență. Liderii de la București sunt primiți rar la masa deciziilor majore, iar pozițiile țării noastre sunt adesea ignorate sau diluate. Bruxelles-ul pare interesat de România doar în măsura în care aceasta execută, nu negociază.

A venit timpul ca România să ceară un tratament egal, să își definească clar interesele și să renunțe la politica plecăciunii. UE are nevoie de un partener activ și respectat în estul Europei, nu de o colonie economică și logistică. Altfel, visul european riscă să devină o realitate amară pentru români.