Andrei Popete Pătrașcu: În România, istoria și protocolul oficial sunt confundate cu preferințele personale

Despre Ion Iliescu se va vorbi mult timp, dar poate nu atât pentru faptele sale politice, cât pentru simbolistica poziției sale în istoria recentă a României. Moartea sa a redeschis rănile tranziției, dar și confuziile grave pe care le avem ca societate când vine vorba despre istorie, memorie colectivă și ceremonialuri oficiale. Unii s-au revoltat că Iliescu este înmormântat cu onoruri militare. Alții au salutat gestul ca pe o recunoaștere a meritelor. Realitatea e că asemenea ceremonii nu sunt despre ce simțim, ci despre ceea ce statul trebuie să facă în virtutea funcției și rolului public pe care l-a avut un om.

Ion Iliescu a fost președintele României în trei mandate, ales prin vot democratic, chiar dacă discutabil în 1990, și învestit constituțional. Asta îl plasează, indiferent de opinii, în categoria celor care primesc un protocol oficial. Nu pentru că sunt iubiți, ci pentru că instituția prezidențială este respectată prin astfel de gesturi. Într-o democrație matură, manifestările oficiale sunt separate de dezbaterile publice despre vină, merit, ură sau admirație. Dar România nu a învățat încă acest lucru. Confundăm istoria cu resentimentul și ceremonialul cu preferințele personale.

Ion Iliescu are și lumini, chiar dacă unii nu vor să recunoască. A evitat războiul civil în 1990, când România era la un pas de conflict intern. A menținut un curs pro-occidental, a evitat autocrația și a sprijinit aderarea la NATO și UE. Într-o țară cu multe tentații autoritare, Iliescu nu a fost un dictator. A susținut libertatea presei în anii ’90, într-o perioadă în care alte foste republici comuniste se afundau în autoritarism.

Dar și umbrele sale sunt majore. Mineriadele, lipsa de asumare a crimelor din decembrie 1989, blocarea reformelor în primii ani de tranziție, cultivarea unei clase politice mediocre și consolidarea unui sistem oligarhic sunt doar câteva. Sub Iliescu, s-a instalat o cultură a impunității și a rețelelor de influență care funcționează și azi. A tolerat, ba chiar a întreținut, un model de stat birocratic, corupt și lipsit de transparență. A trăit suficient cât să vadă România devenind o țară liberă, dar și suficient cât să o vadă rătăcind din nou.

Ceremonialul oficial, în cazul de față funeraliile naționale pentru fostul președinte al României, Ion Iliescu, nu este însă o declarație de simpatie. Este o asumare a unei convenții de stat. Nu Iliescu ca om este omagiat, ci poziția sa instituțională. A refuza acest lucru echivalează cu o Românie care nu-și înțelege propriile reguli. Ar trebui să știm, după 35 de ani, că nu putem funcționa doar după ce ne place sau nu. Respectul pentru instituție, chiar când e de neacceptat omul, face diferența între cultură ca formă de civilizație și lipsa unei educații civice esențiale.

Moartea lui Ion Iliescu nu ar trebui să fie prilej de spectacole politice, nici de elogieri, nici de execuții publice. Ar trebui să fie ocazia unei reflecții mature asupra a ce am trăit și mai ales ce alegem să învățăm. Românii au, din păcate, tendința să transforme totul în spectacol sau în vendetă. De aici trebuie să pornească maturitatea unei societăți, iar noi am picat din nou acest test.