România se laudă, în mod oficial, cu o serie de parteneriate strategice, de la Statele Unite și Franța, până la Azerbaidjan, Coreea de Sud, Moldova sau Georgia. În total, peste 15 state sunt listate pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe ca făcând parte din acest cerc „privilegiat” al relațiilor bilaterale. Totuși, dacă scoatem hârtiile diplomatice și privim la rece realitatea, câte dintre aceste parteneriate au produs beneficii palpabile pentru cetățeanul român? Câte au dus la investiții majore, tehnologii transferate, protejarea intereselor românești în plan internațional?
Termenul „strategic” pare să fie, în cazul României, mai degrabă o formă fără fond. Cu toate că avem o relație privilegiată cu SUA, România rămâne o piață de desfacere pentru armament scump, o zonă de tranzit militar și, adesea, o voce ignorată în dosarele grele de politică externă. Franța, alt partener strategic, pare mai preocupată de poziționările sale în regiune și de consolidarea influenței economice, decât de colaborarea echitabilă cu România. Iar alte parteneriate, precum cele cu Azerbaidjan sau Georgia, sunt invocate rar și lipsesc aproape total din spațiul public ca exemple de succes.
Și mai interesant este faptul că parteneriatul strategic cu Ucraina, semnat în 2023, nu apare în lista oficială a MAE. Este o omisiune gravă sau o alegere calculată de a păstra această apropiere într-o zonă ambiguă, mai ales având în vedere controversele legate de drepturile minorității românești din Ucraina și lipsa reciprocității reale? Avem ședințe comune de guvern cu Kievul, sprijin militar și umanitar, dar fără ca românii să știe ce primesc în schimb.
Un parteneriat strategic ar trebui să fie o relație de respect reciproc și beneficii bilaterale, nu un simplu titlu onorific sau o formă de supunere. România nu are curajul, sau poate voința, să pună condiții clare, să negocieze avantajos, să spună „nu” atunci când interesele sale sunt ignorate. De aceea, multe dintre aceste parteneriate sunt doar fațade diplomatice, întreținute de o elită politico-diplomatică incapabilă să se desprindă de obediență.
Într-un moment istoric în care lumea se reconfigurează, România riscă să rămână doar o piesă de decor în alianțele globale, în loc să fie un actor real. Parteneriatele strategice nu sunt un scop în sine. Ele ar trebui evaluate constant în funcție de rezultate și nu doar invocate festivist, la summituri și declarații de presă. Fără transparență, fără asumare și fără beneficii concrete, acest „club al parteneriatelor” nu face decât să mascheze un adevăr inconfortabil: România se oferă ca aliat, dar rareori este tratată ca partener.
Andrei POPETE PĂTRAȘCU
Presa Liberă Online 