România și oligarhia mascată: democrație de fațadă, putere concentrată

Există oligarhie în România? O întrebare la care răspunsul este invariabil „Da”, chiar dacă România nu se autodefinește ca stat oligarhic. Constituția proclamă suveranitatea poporului, separația puterilor în stat, pluralismul politic. Și totuși, în practică, asistăm la o concentrare periculoasă a puterii în mâinile unui grup restrâns de persoane și interese. Dacă în Rusia oligarhii sunt miliardari conectați direct la Kremlin, în România oligarhia poartă costum european, dar controlează aceleași lucruri: resurse, media, politică, justiție și accesul la decizia publică.

Oligarhia românească nu e una spectaculoasă. Nu se afișează cu iahturi sau palate. Este, în schimb, subtilă, invizibilă pentru ochiul neantrenat, dar eficientă. În spatele liderilor de fațadă – președinți, premieri, miniștri – stau grupuri de influență care trag sforile economiei și ale puterii. Firme abonate la contracte cu statul, case de avocatură cu acces în ministere, companii de consultanță care scriu politicile publice, toate formează rețeaua care decide cine câștigă și cine pierde în România.

Partidele politice, în teorie gardienii democrației, au devenit vehicule prin care oligarhii locali își asigură protecție, acces la bani publici și influență. Alegerile sunt filtrate prin mașinării de partid bine unse cu bani și promisiuni, în timp ce adevărata competiție – cea a ideilor – dispare complet. Când un candidat independent sau o voce din afara sistemului încearcă să pătrundă, este rapid eliminat, ridiculizat sau ignorat.

Mass-media, în loc să vegheze la transparență, este în mare parte subjugată intereselor de grup. Posturi TV, site-uri și ziare devin instrumente de presiune sau propagandă. Jurnalismul liber și critic e împins la margine, iar publicul e bombardat constant cu false agende, scandaluri fabricate și „dușmani” convenabili, pentru a distrage atenția de la problemele reale: corupția sistemică, inegalitatea socială și lipsa de viziune a statului.

Justiția, aparent independentă, este și ea prinsă în acest mecanism. Dosarele importante rămân blocate ani întregi sau sunt instrumentate selectiv. Funcționari care anchetează prea sus devin ei înșiși ținte. Controlul nu e mereu direct, dar frica, cariera și conexiunile politice dictează multe decizii. Așa se explică de ce marii corupți scapă, iar funcționarii mici sunt sacrificați pentru „statistică”.

Așadar, da – în România există oligarhie. Nu una formalizată, dar una funcțională. Ea nu are chip clar, dar are putere reală. Se ascunde în partide, în instituții, în rețelele de interese care se protejează între ele. Democrația e menținută doar ca decor, pentru că legitimează sistemul. Iar până când cetățenii nu vor cere transparență reală, responsabilitate și separarea intereselor economice de cele publice, oligarhia românească va continua să conducă din umbră, nestingherită.