Andrei Popete Pătrașcu: Nu putem pune semnul egal între Oana Țoiu și Serghei Lavrov

Într-o lume în care superficialitatea politică câștigă tot mai mult teren, ideea de a pune semnul egal între Oana Țoiu, ministru de Externe din partea USR, și Serghei Lavrov, șeful diplomației ruse, nu este doar o gafă de percepție, ci o gravă dovadă de confuzie între competențe și legitimitate internațională. Realitatea nu poate fi ignorată: Oana Țoiu nu are pregătirea, experiența sau anvergura necesară pentru a opera în aceeași ligă cu veterani ai diplomației mondiale, chiar și atunci când aceștia, ca Lavrov, reprezintă regimuri contestabile.

Țoiu, cu un CV subțire din punct de vedere diplomatic și strategic, vine mai degrabă dintr-un mediu axat pe politici sociale, activism civic și inițiative punctuale. Nu e nicio rușine în asta, dar în momentul în care se exprimă pe teme de securitate regională, geopolitică sau război hibrid, intervențiile sale sună ca niște lecții de seminar reciclate de pe rețelele sociale. Când compari acest tip de discurs cu cel al unui Lavrov, oricât de criticabil ar fi ca vector de propagandă rusă, discrepanța este evidentă. Unul vorbește din poziția unui actor strategic, celălalt din postura unui politician de nișă.

Pericolul constă tocmai în această confuzie între popularitate și competență. Țoiu poate fi un ministru activ într-un anumit registru, dar nu are nici antrenamentul instituțional, nici greutatea unei viziuni articulate în materie de politică externă. A o aduce în discuție pe picior de egalitate cu Lavrov înseamnă să relativizăm periculos criteriile de profesionalism și expertiză într-un domeniu în care România nu mai contează de ani buni.

Mai mult, poziționările sale recente, alături de cele ale altor colegi de partid, par să se încadreze într-o nouă narațiune panicardă, ce oferă explicații facile pentru probleme complexe, de la „războiul hibrid” până la „provocările Rusiei”. Dar aceste explicații nu sunt susținute de o înțelegere profundă a contextului internațional, ci doar de sloganuri adaptate la media. România are nevoie de luciditate, nu de lozinci.

România nu poate înlocui diplomația reală cu poziționări de tip Twitter. Eroarea de a pune pe același palier oameni complet inegali ca expertiză și influență nu face decât să afecteze credibilitatea noastră ca stat și să valideze o clasă politică din ce în ce mai lipsită de consistență. Oana Țoiu nu este Lavrov – și nici nu trebuie să fie. Dar până nu învățăm să cerem liderilor noștri mai mult decât o poză și o replică isteață, vom rămâne o democrație cu reflexe de rețea socială, nu de stat matur în politica externă.