Diplomația românească, de la Titulescu la Țoiu

Diplomația românească, cândva pilon de prestigiu internațional prin figuri ca Nicolae Titulescu a ajuns astăzi un aparat de funcționari lipsiți de viziune, subordonați intereselor politice de partid și fără greutate în jocurile mari ale lumii. De la vocile sonore care contau în marile conferințe internaționale, România a ajuns să trimită la ONU, NATO sau UE personaje a căror prezență nu deranjează pe nimeni, tocmai pentru că nu contează.

După perioada comunistă, în care Corneliu Mănescu reprezenta România în foruri majore internaționale, a urmat o tranziție în care diplomația a fost jucată între incompetență și obediență. Însă ceea ce vedem azi este o prăbușire totală: numiri pe pile, ambasadori care nu vorbesc limba țării în care sunt trimiși, vizite externe lipsite de conținut, dar abundente în poze sterile pe rețelele sociale.

Un exemplu grăitor al decăderii este episodul recent în care România nici măcar nu reușește să-și clarifice pozițiile externe în raport cu vecinii. În loc de coerență și profesionalism, avem bâlbe, tăceri jenante și poziții contradictorii. În politica externă, România tace când ar trebui să vorbească și vorbește plat când ar trebui să acționeze ferm.

Pe plan regional, România nu mai joacă niciun rol decisiv în chestiuni cheie, fie că e vorba de UE, Balcani sau Marea Neagră. De la București nu vine nicio inițiativă, nicio idee curajoasă, nicio viziune. Doar reacții slabe și mimetism diplomatic. Țara noastră e astăzi un stat spectator, invitat la masă doar pentru decor.

În acest context, figura „diplomatului” s-a degradat complet: de la intelectualul de elită care negocia interese naționale, la birocratul fără coloană, bun doar pentru rapoarte și fotografii la recepții. Până și diplomații români de carieră sunt marginalizați de către politruci promovați pe criterii obscure.

De la Titulescu, care vorbea de la egal la egal cu marile puteri, la Țoiu și alții de azi, cățărați în funcții fără substanță, drumul este rușinos. Iar România plătește prețul acestei degradări prin irelevanță internațională și pierderea oricărei autorități reale în propria regiune.

Andrei Popete Pătrașcu