De ani buni, fondurile europene sunt prezentate ca o coloană vertebrală a dezvoltării economice a României. Politicieni, oficiali și analiști economici rostogolesc cu entuziasm ideea că fără sprijinul financiar de la Bruxelles, țara ar fi fost condamnată la stagnare. Deși fondurile europene au contribuit la modernizarea unor sectoare-cheie, bilanțul general este departe de a fi atât de pozitiv pe cât ni se spune.
În primul rând, rata de absorbție este adesea invocată triumfalist, dar ignoră realitatea calității proiectelor finanțate. Multe dintre ele sunt prost gândite, lipsite de impact real sau finalizate doar pe hârtie. Drumuri care se degradează în câțiva ani, centre culturale în sate depopulate, softuri de milioane de euro care nu funcționează, toate sunt exemple ale unei absorbții cantitative, nu calitative.
În al doilea rând, fondurile europene au creat o dependență birocratică. Administrațiile locale și centrale sunt preocupate mai mult de întocmirea hârtiilor decât de impactul real asupra comunităților. Se finanțează ceea ce este „elegibil”, nu ceea ce este necesar. Astfel, politicile publice ajung să urmeze regulamente europene, nu priorități locale.
Mai grav, fondurile europene au fost folosite deseori pentru a camufla eșecuri sistemice. În loc să reformeze din temelii educația, sănătatea sau infrastructura, guvernele au preferat să bifeze proiecte europene fără viziune. Această abordare a blocat inițiativa și responsabilitatea locală, așteptând mereu „sesiuni de finanțare” în loc de acțiune directă.
România are nevoie de o evaluare sinceră: nu doar câți bani vin din Europa, ci ce schimbări reale produc. Până atunci, mitul fondurilor europene ca salvare supremă va rămâne o poveste convenabilă, dar păguboasă.
Presa Liberă Online 