România pare prinsă într-o fractură democratică tot mai adâncă, cu două realități paralele: una a celor care conduc și una a celor conduși. În timp ce liderii politici invocă statul de drept, reformele și interesul național, faptele lor spun altceva. Abuzul de ordonanțe de urgență, lipsa de consultare publică, deciziile netransparente și politica „fă-te că muncești” au transformat democrația de sus într-un mecanism autoritar mascat.
Pe de altă parte, cetățenii simpli, de la profesori la fermieri, de la tineri la pensionari, trăiesc o altă formă de democrație, una a rezistenței tăcute sau a protestului ocazional. Sunt cei care respectă legea, merg la vot, plătesc taxe și își cresc copiii în condiții tot mai dificile. Pentru ei, „democrația” înseamnă doar un cuvânt folosit cinic de elite pentru a justifica incompetența și corupția.
Această ruptură este întreținută deliberat. Puterea politică nu își dorește o societate implicată, ci una obedientă. De aceea, reformele reale sunt amânate, educația civică lipsește, iar discursul public este dominat de scandaluri și distrageri. În loc să întărească instituțiile, conducătorii le slăbesc pentru a le controla mai ușor.
România nu e o dictatură în sens clasic, dar nici o democrație funcțională. E un stat captiv între aparențe și realitate. Cetățenii simpli încă mai cred în puterea votului, în lege și în dreptate. Dar răbdarea lor scade. Când democrația reală este doar jos, iar sus domnește simulacrul autoritar, tensiunea devine inevitabilă.
Întrebarea nu mai e dacă va veni un punct de rupere, ci când. România nu poate continua să funcționeze cu două democrații paralele. Fie cea a cetățenilor va urca și va reforma sistemul, fie cea a celor de la putere va coborî și va înăbuși speranța. Iar această alegere nu ține doar de politicieni, ci de fiecare dintre noi.
Andrei Popete Pătrașcu
Presa Liberă Online 