De ce tace Armata Română? Ministerul Apărării Naționale, între obediență politică și faliment național

Recenta numire a lui Radu Miruță la vârful Ministerului Apărării Naționale demonstrează, fără echivoc, că în România competența militară reală a fost scoasă din ecuație. A fost preferat un om de sistem, fără legătură cu comanda efectivă a trupelor, dar cu o misiune clară: să semneze. Fără întrebări. Fără opoziție. Doar să avizeze cheltuieli.

Cu această nouă numire, după cea a lui Moșteanu, Armata română nu mai este o instituție cu autoritate strategică, ci una care execută, în tăcere, ce i se dictează. Nu mai contează doctrina, nici pregătirea militară, nici onoarea uniformei, ci docilitatea și disponibilitatea de a valida achiziții de miliarde, adesea fără legătură cu nevoile reale ale apărării naționale.

Numirea unui civil obedient în fruntea MApN este, de fapt, un mesaj cinic: România nu își mai apară suveranitatea militară, ci doar o gestionează contabil, în funcție de interesele unor parteneri sau industrii externe. Nu se mai urmărește dotarea inteligentă, ci îndatorarea rapidă și permanentă.

Cei care au ridicat mâna pentru această numire își asumă, de fapt, complicitatea la subordonarea totală a apărării românești. În loc de un lider capabil să gândească strategic și să se impună în fața alianțelor, avem un administrator al comenzilor, cu stiloul pregătit și vocea redusă la tăcere. Atenție: un stat care tratează apărarea doar ca pe o afacere este un stat care își sapă groapa suveranității. Și când totul se va prăbuși, nu vom putea spune că n-am știut.

În contextul numirii lui Radu Miruță la conducerea Ministerului Apărării, credibilitatea Armatei Române suferă o lovitură gravă. O instituție care ar trebui să se bazeze pe ierarhie, competență și autoritate profesională acceptă fără protest o decizie pur politică, care ignoră complet exigențele specifice unui domeniu atât de sensibil precum apărarea națională. Tăcerea structurilor militare în fața unei numiri lipsite de legitimitate profesională echivalează cu o formă de complicitate pasivă, care pune sub semnul întrebării capacitatea Armatei de a se mai prezenta ca o instituție serioasă, demnă și autonomă.

Mai grav este că mesajul transmis militarilor activi și în rezervă este acela că nu contează cât ai servit țara, câtă experiență ai acumulat sau câtă rigoare ai dovedit, ci cât de bine se potrivesc calculele politice în jurul unui nume. În locul unei reacții ferme, a unei poziționări clare împotriva politizării excesive, asistăm la un consens rușinos care dezvăluie adevărul dur: Armata Română nu mai are forța morală și instituțională de a-și apăra propria integritate. A devenit, din păcate, un executant tăcut al deciziilor dictate de interese străine de misiunea sa fundamentală.

Andrei Popete Pătrașcu