Există, în cartea „România pe tabla de șah a marilor puteri”, pe care am publicat-o în 2025, o pagină albă, marcată simplu: „Pagină manifest împotriva cenzurii”. Un gest simbolic, dar sugestiv, pentru că uneori, ceea ce nu mai poate fi spus spune cel mai mult. Tăcerea impusă devine, paradoxal, cea mai puternică formă de mesaj.
Decizia Consiliul Național al Audiovizualului de a închide Realitatea Plus nu vine într-un vid. Vine într-un climat tensionat, în care societatea pare tot mai împărțită între tabere, între viziuni opuse despre lume, despre putere și despre cine are dreptul să vorbească.
Oficial, ni se spune că este vorba despre amenzi neplătite. O explicație rece, birocratică, corectă pe hârtie. Dar pentru oameni, lucrurile nu se opresc aici. Pentru că oamenii nu judecă doar documente, judecă și contextul. Iar contextul este unul în care o parte a publicului simte că anumite voci sunt tolerate, în timp ce altele sunt împinse spre margine.
Apare inevitabil întrebarea: câte alte televiziuni au fost acuzate de manipulare, de derapaje, de dezinformare? Și câte dintre ele au ajuns în punctul de a fi închise? Unde este linia dintre sancțiune și eliminare?
Realitatea Plus a fost, fără îndoială, un actor controversat. Dar într-o democrație reală, presa nu este filtrată după cât de confortabilă este pentru unii sau pentru alții. Nu este rolul autorităților să decidă ce voce merită să existe și care nu.
Problema nu este doar despre o televiziune. Este despre precedent. Pentru că atunci când începi să închizi voci, chiar și discutabile, creezi un reflex periculos: acela că spațiul public poate fi „curățat” administrativ. Iar de aici până la uniformizare nu mai este decât un pas. Pentru că încrederea nu se impune prin sancțiuni. Se câștigă prin echilibru, consecvență și transparență.
În lipsa lor, orice decizie, oricât de justificată tehnic, este citită ca altceva: nu ca aplicare a legii, ci ca semn că lupta pentru influență nu se mai duce doar în idei, ci și în cine mai are voie să le exprime.
Presa Liberă Online 