Preţul plătit de România în decursul războiului a fost de 1.100.000 militari şi civili, dintre care 315.000 ucişi în timpul luptelor sau în lagărele de concentrare naziste, 340.000 răniţi, 370.000 dispăruţi şi 100.000 deportaţi, precum şi mari pierderi materiale, greu de cuantificat, indică lucrarea „Istoria Militară a Românilor”.
Pe 10 februarie 1947, Gheorghe Tătărescu, în calitate de viceprim-ministru, ministru de Externe și conducător al delegației române la Conferința de Pace de la Paris, semna la Quai d’ Orsay, în Sala Orologiului, textul Tratatului de pace cu Puterile Aliate și asociate. Se încheia oficial capitolul participării țării noastre la cel de-Al Doilea Război Mondial, și s-a impus în memoria colectivă prin deznodământul său ambivalent, pentru că deși a restabilit frontiera vestică a României, a consacrat și raptul teritorial al Uniunii Sovietice din 26-28 iunie 1940.
Participarea Armatei Române la operaţiunile celui de-Al Doilea Război Mondial poate fi înţeleasă în două etape – până în vara anului 1944 în sfera operaţiunilor Germaniei naziste şi ulterior până la încheierea războiului alături de Uniunea Sovietică. În ambele situaţii, participarea a îmbrăcat un caracter complex, pe de o parte fiind vorba de implicarea într-o alianţă de forţe cu anumite specificităţi, dar mai important de păstrarea liniei de apărare teritorială a ţării.
Impunerea dominaţiei naziste asupra României a avut grave consecinţe şi în ce priveşte relaţiile externe ale statului român. Implicarea în sfera politică a Germaniei naziste a fost definitivată prin aderarea la 23 noiembrie 1940, în Pactul Tripartit.
Punerea în aplicare a operaţiei Barbarossa în vara anului 1941 a însemnat includerea României în planurile de luptă ale Germaniei naziste. Ion Antonescu a acceptat la 18 iunie 1941 implicarea României în această operaţiune şi la 22 iunie 1941 Armata Română a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, cu dorinţa exprimată de recuperare a Basarabiei şi Bucovinei, indică lucrarea ”Istoria Militară a Românilor”. Acţiunile militare ale Armatei Române împotriva Uniunii Sovietice s-au desfăşurat în cinci etape: campania din 1941 purtată în două faze (iunie-iulie şi august-octombrie 1941), luptele din iarna anului 1941 – primăvara anului 1942, campania din anii 1942-1943 ce include participarea forţelor române în bătălia de la Stalingrad, acţiunile militare din Crimeea şi luptele pentru apărarea teritoriului naţional, consolidarea frontului şi acţiuni desfăşurate până în august 1944. Până la 26 iulie 1941, întreaga Basarabie a fost eliberată, forţele sovietice retrăgându-se la est de Nistru. În timpul luptelor pierderile forţelor terestre s-au cifrat la 4.112 morţi, 12.120 răniţi şi 5.506 dispăruţi, reprezentând 6% din efectivele angajate în operaţii, indică sursa citată anterior.
După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, a fost pusă în discuţie chestiunea adoptării modelului finlandez sau continuarea participării la operaţiunile militare. Situaţia celor două ţări fiind total diferită, Ion Antonescu a hotărât şi în urma cererii exprese a liderului hitlerist continuarea participării României la război.
La 16 octombrie 1941, Armata a 4-a română cucerea Odessa, în cadrul unei bătălii, începute la 8 august, cu o violenţă deosebită datorită însemnatelor lucrări genistice şi aportului consistent al artileriei grele navale şi de coastă adverse. În această confruntare, Armata 4 română a înregistrat 17.729 morţi, 63.345 răniţi şi 11.471 dispăruţi.
Operaţiunile militare desfăşurate în bătălia pentru Crimeea şi ulterior la Cotul Donului, stepa Kalmukă şi Caucaz, desfăşurate până la 15 martie 1943, au lăsat răni adânci în efectivele Armatei Române, respectiv 149.571 militari morţi, răniţi, dispăruţi şi bolnavi. Într-o observaţie specifică generalul Petre Dumitrescu sublinia că factorii germani au folosit abuziv şi după bunul plac forţele române: ”S-au despărţit trupe de comandamentele lor organice (armată, corp de armată, divizie), s-au separat chiar batalioanele de regimente şi companiile de batalioane prin intercalarea lor în unităţi similare germane, s-a folosit artileria grea, aviaţia în folosul sectoarelor germane fără a se ţine cont de nevoile unităţilor noastre şi de protestările exprimate. Intervenţiile comandamentului român nu au putut influenţa strategia nefastă şi nici sustrage forţele noastre de la efectele neîndoielnice ale dezastrelor prevăzute”, conform lucrării ”Istoria Militară a Românilor”.
În luptele din Caucaz, desfăşurate în intervalul 1 februarie – 9 octombrie 1943, trupele române au înregistrat 1.598 de morţi, 7.264 răniţi şi 806 dispăruţi. La est de Nistru, se aflau în primăvara anului 1944, 12 mari unităţi române. Deterioarea situaţiei forţelor germane pe flancul sudic al frontului şi reluarea ofensivei de către fronturile 1-4 ucrainene au generat o direcţie majoră în activitatea Marelui Stat Major, respectiv salvarea marilor unităţi din Crimeea. În acest moment, s-au expus direct neînţelegerile dintre Marele Stat Major român şi conducerea militară hitleristă. Aceasta nu era o doleanţă nouă impusă doar de evoluţia tactică de pe câmpul de luptă, în 26 noiembrie 1942 Marele Stat Major român ceruse aducerea în ţară a marilor unităţi pentru refacere, inclusiv pe fondul diminuării capacităţii lor operative. Aducerea în ţară a efectivelor Armatei Române din Crimeea a primit numele de cod ”operaţiunea 60.000”. S-a reuşit aducerea în ţară a 42.190 de militari, 39.134 pe mare şi 3.056 pe calea aerului. Pierderile marilor unităţi române din Crimeea, în intervalul aprilie-mai 1944, s-au ridicat la 22.522 militari, reprezentând 34% din efectivul aflat în peninsulă înainte de declanşarea ofensivei sovietice.
S-a ajuns astfel în cea de-a cincea etapă a luptelor împotriva Uniunii Sovietice, prin apărarea teritoriului naţional. În primăvara anului 1944, forţele fronturilor 2 şi 3 ucrainene au declanşat noi operaţii ofensive, printre care operaţia ”Uman-Botoşani”, la finalul cărora cele două fronturi sovietice au pătruns pe teritoriul României.
În martie 1944, la Cairo, au început primele discuţii între emisari ai guvernului român şi reprezentanţi ai aliaţilor pentru ieşirea României din alianţa cu Germania şi alăturarea aliaţilor, negocieri continuate la Stockholm în 12 aprilie 1944, precum şi ulterior prin canale politico-diplomatice.
Au fost definitivate, la nivelul Marelui Stat Major, în anii 1942 şi 1943, ipotezele ”T” şi ”U” care detaliau modul de acţiune al forţelor române împotriva forţelor ungare ce ocupau teritoriul smuls în august 1940. Comandamentele române au luat măsuri specific, fără să trezească suspiciunea reţelelor de spionaj germane, pentru concentrarea efectivelor de forţe în interior care să asigure la momentul necesar declanşarea şi purtarea acţiunii de eliberare. În 20 august 1944, se afla la dispoziţia comandamentului naţional peste 945.000 de militari.
”Actul de la 23 august 1944 a reprezentat un act de mare curaj”, aşa cum avea să transmită postul de radio Londra despre trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Ion Antonescu a fost înlăturat de la conducerea statului român şi a fost declanşată lupta împotriva Wehrmachtului nazist. Din acest moment, Marele Stat Major se afla pentru prima dată de la declanşarea conflictului în exercitarea deplină a atributelor conducerii la nivel strategic a organismului militar naţional. În ciuda celor trei directive strategice emise de Wehrmacht privind situaţia din România, acţiunea hotărâtoare a armatei române a făcut ca în timp scurt strategia germană să înregistreze un eşec şi în perioada 23-31 august 1944 să fie eliberate spaţiile istorice ale Munteniei, Dobrogei, Olteniei, Banatului, Crişanei şi podişului transilvan de la nord de Carpaţii Meridionali.
Luptele eroice purtate de Armata Română, cu sprijin al forţelor sovietice, pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării au fost încununare de succes la 25 octombrie 1944, împingând inamicul peste frontierele naţionale. Succesele Armatei Române au contribuit la configurarea liniei de est a frontului aproape într-o demarcaţie liniară ce lega Marea Baltică – valea Dunării şi Marea Adriatică. Preţul plătit de Armata Română în intervalul 23 august 1944 – 25 octombrie 1944 a însemnat 58.330 de soldaţi ucişi, răniţi sau prizonieri. Efortul depus în slujba cauzei coaliţiei Naţiunilor Unite de înfrângere definitivă a Germaniei naziste a însemnat continuarea luptelor pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. Însemnate au fost luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, desfăşurate timp de cinci luni şi fiind folosite forţe semnificative, respectiv 17 divizii de infanterie, munte, cavalerie şi artilerie antiaeriană, Corpul 1 aerian, Brigada de căi ferate, Regimentul 2 care de luptă şi alte unităţi şi formaţiuni militare, cu un total de 248.430 militari. Au pătruns peste 400 de km în teritoriul inamic, au forţat 4 cursuri mari de apă (Hron, Nitra, Vah şi Morava), au traversat prin lupte grele 10 masive muntoase, eliberând 1.722 de localităţi, între care 31 de oraşe.
În august 1946, la Conferinţa de pace de la Paris, ministrul de externe al Cehoslovaciei Jan Masaryk avea să declare: ”România a acordat ajutor poporului cehoslovac în clipele cele mai grele ale luptei sale împotriva cotropitorilor fascişti. Poporul cehoslovac nu va uita că trupele române au luptat voluntar împotriva nemţilor pe teritoriul Cehoslovaciei, ajutând la eliberarea ei”, potrivit lucrării ”Istoria Militară a Românilor”.
Eforturile de luptă ale Armatei Române au continuat în aprilie şi mai 1945 pe teritoriul Austriei, în sprijinul unităţilor de luptă sovietice. Regimentul 2 care de luptă s-a angajat eroic în luptele din jurul localităţilor Hohenruppersdorf, Schrick, Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Zistersdorf, Poysdorf etc. până în apropierea Vienei. Totodată, în spaţiul austriac şi-au adus aportul şi subunităţi ale Grupului operativ al Brigăzii române de căi ferate, care au participat la reconstrucţia sau repararea de poduri pe diverse tronsoane de comunicaţii, la sporirea capacităţii de garare a unor staţii de cale ferată ș.a.
Înfrângerea nazismului şi declararea victoriei la 9 mai 1945 a găsit Armata Română în prima linie de luptă alături de forţele Naţiunilor Unite. Data de 12 mai 1945 reprezintă momentul de încheiere a efortului extraordinar depus de Armata Română pentru câştigarea războiului.
În ianuarie 1945, într-un discurs susţinut în Camera Comunelor, deputatul laburist I. Thomas cerea: ”De vreme ce România este a patra ţară cu efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde statut de cobeligeranţă”. Însă, României i-au fost impuse condiţii grele, politice şi economice, atât prin Convenţia de la Moscova din septembrie 1944 cât şi prin prevederi ale Tratatului de pace semnat în 10 februarie 1947
– Fotografii realizate de Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I”, în timpul filmărilor pentru scurtmetrajul „Cruciada împotriva comunismului”.
Presa Liberă Online 