În urmă cu 145 de ani, prin Legea asupra poziţiei ofiţerilor, promulgată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 3/15 decembrie 1864, se stabilea în premieră „rostul ofiţerilor care treceau în disponibilitate” care, conform acestei legi, se puteau afla în poziţiile: activitate, disponibilitate, neactivitate, reformă şi în retragere. Este demn de remarcat faptul că legea prevedea, pentru cadrele devenite disponibile, posibilitatea numirii lor în funcţii importante ale statului, având în vedere capacitatea organizatorică, spiritul de ordine şi disciplină caracteristice acestui corp de cadre, informează col. (rtr.) Gigi Bușe.
Preocupările pentru reglementarea poziţiei cadrelor militare neactive au continuat şi după anul 1864 şi se poate spune că este de actualitate şi în zilele noastre. Cu toate îmbunătăţirile aduse în sprijinul cadrelor neactive, legislaţia adoptată până în 1877, în special pe linia asistenţei sociale, nu a fost întotdeauna în favoarea acestora. Pentru a-şi putea apăra interesele, cadrele militare neactive nu dispuneau de structuri organizatorice proprii.
Începând cu anul 1884 au fost înfiinţate, prin lege, primele organizaţii ale acestei categorii sociale. Prima, consemnată oficial, a fost „Societatea Veteranilor Independenţi”, înfiinţată la Bucureşti în anul 1885. Până în anul 1915 au mai fost înfiinţate încă opt asociaţii ale cadrelor militare în rezervă şi în retragere. Perioada interbelică a fost deosebit de fecundă sub aspectul organizării corpului cadrelor militare în rezervă şi în retragere, luând fiinţă 35 de uniuni şi asociaţii.
Astfel, în anul 1923 a fost constituită „Uniunea Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere”, care cuprindea ofiţeri aflaţi în această poziţie de pe întreg teritoriul României Mari, având sediul în Bucureşti şi secţiuni în capitalele de judeţ şi în unele oraşe. Membrii de onoare ai acestei Uniuni au fost Mareşalii Alexandru Averescu şi Constantin Prezan care, prin prezenţa lor, au sporit autoritatea şi prestigiul Uniunii.
După promulgarea Legii nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată în Monitorul Oficial nr. 27/ 6 februarie 1924, a luat fiinţă în anul 1925 Societatea Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere Proveniţi din Activitate (S.O.R.P.A.) care a devenit persoană juridică în anul 1932. Printre preşedinţii Societăţii s-au aflat generalii I. Culcer, C. Coandă şi N. Samsonovici. Primul președinte a fost Generalul Ioan Culcer. În activitatea sa S.O.R.P.A. s-a bazat pe legătura strânsă cu Ministerul Apărării Naţionale. Prin statutul şi regulamentul de funcţionare, atât U.O.R.R. cât şi S.O.R.P.A. îşi propuneau ca obiective: dezvoltarea simţământului de solidaritate şi camaraderie între cadrele militare în rezervă şi în retragere, întărirea relaţiilor cu cadrele militare active, lupta pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a membrilor săi, precum şi a invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război, apărarea demnităţii şi onoarei cadrelor militare în rezervă şi în retragere, recomandarea celor mai capabile elemente pentru ocuparea unor funcţii importante în stat, se arată pe siteul ancmrr.ro, al Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” (A.N.C.M.R.R.).
Regimul totalitar comunist a anulat legislaţia privitoare la dreptul de asociere a cadrelor militare în rezervă şi în retragere şi prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 182 din 20 februarie 1948 a fost dizolvată Societatea Ofiţerilor în Rezervă, iar prin Decizia nr. 1342 din 21 septembrie 1948 au fost desfiinţate ultimele organizaţii ale acestora, după o activitate de peste şase decenii. Apoi, timp de 42 de ani, cadrelor militare în rezervă şi în retragere, le-a fost interzis dreptul de asociere.
Presa Liberă Online 