Andrei Popete Pătrașcu: Criza de credibilitate a protestelor din educație

Protestul organizat astăzi de sindicatele din învățământ a reușit, fără îndoială, un lucru: să demonstreze că entuziasmul liderilor sindicali nu este neapărat contagios. Deși anunțat cu cifre ambițioase rezultatul din teren a fost, ca să fim eleganți, mai degrabă modest. Ca să fim sinceri, mult sub așteptări.

Diferența dintre „valul” promis și realitatea din piață nu a fost o surpriză. Iar când, după o astfel de mobilizare, liderii sindicali vin cu mesaje triumfaliste, apare inevitabil senzația de spectacol absurd: o participare subțire prezentată ca victorie de etapă. Un fel de „Premiul I fără coroniță”, în care toată lumea e felicitată, dar nimeni nu spune clar pentru ce, mai exact.

„Fiecare participant contează”, ni se spune. Desigur că fiecare contează. Dar, în egală măsură, contează și cei care nu au fost acolo. Iar absența lor spune poate mai mult decât prezența celor câteva mii care au răspuns apelului. Spune ceva despre încredere. Sau, mai precis, despre lipsa ei.

Și totuși, poate cea mai interesantă alegere nu ține de număr, ci de strategie. Să organizezi un protest între Palatul Victoria și Palatul Parlamentului într-un moment în care Guvernul este demis înseamnă, practic, să protestezi cu direcție… dar fără adresă. Este genul de demers care bifează acțiunea, dar ratează impactul.

Poate cel mai surprinzător element al zilei nu a fost nici numărul participanților, nici traseul protestului, ci atmosfera. Multă hlizeală, prea multe selfie-uri, prea multe poze cu zâmbete largi, de parcă nu ar fi fost vorba despre o revendicare serioasă, ci despre o ieșire de grup reușită. Imaginea aceasta ridică întrebări, și nu puține. Cât de profundă mai este nemulțumirea, dacă ea se exprimă cu atâta lejeritate? Cât de urgentă mai pare problema, dacă protestul devine fundal pentru fotografii de pus pe rețelele sociale?

Dacă intenția era una reală de presiune, atunci poate ar fi fost nevoie de mai mult curaj și mai puțin confort. De exemplu, un protest sincronizat cu Evaluarea Națională ar fi produs, fără îndoială, reacții și ar fi adus educația în centrul atenției publice. Ar fi fost incomod? Da. Ar fi deranjat? Cu siguranță. Dar, uneori, exact asta înseamnă presiune reală.

În schimb, ceea ce s-a livrat astăzi pare mai degrabă un exercițiu de imagine cu pretenții de mobilizare. Iar întrebarea unui profesor, „doar cu asta ne-am ales?”, rămâne suspendată, fără răspuns. Sau, mai corect spus, cu un răspuns implicit: cu niște aplauze, niște mulțumiri și aceeași senzație că lucrurile nu se schimbă.

Educația merită mai mult decât festivism sindical și declarații rotunde. Merită lideri care să spună lucrurilor pe nume, chiar și atunci când realitatea nu dă bine în comunicate. Până atunci, protestele vor continua să arate bine pe hârtie și din ce în ce mai puțin convingător în stradă.