Andrei Popete Pătrașcu: Două luni de blocaj. Unde este președintele?

În orice democrație funcțională, există momente în care un lider este chemat să demonstreze că merită funcția pe care o ocupă. România traversează exact un asemenea moment, iar după aproape două luni de negocieri sterile, întrebarea este inevitabilă: unde este președintele?

Constituția nu îl transformă pe șeful statului într-un simplu spectator al negocierilor dintre partide. Dimpotrivă. Ea îi conferă una dintre cele mai importante atribuții: desemnarea unui prim-ministru și rolul de mediator între instituțiile statului și forțele politice. Nu este o funcție decorativă, ci una care presupune autoritate, inițiativă și capacitatea de a debloca situațiile de criză.

Se invocă permanent fragmentarea Parlamentului. Dar Parlamentul este expresia votului cetățenilor. Aceasta este realitatea democratică pe care orice președinte este obligat să o gestioneze, nu să o invoce drept explicație pentru lipsa de rezultate. Dacă electoratul a trimis în Parlament mai multe partide, misiunea șefului statului este să găsească formula politică prin care statul să funcționeze, nu să constate că negocierile sunt dificile.

Un președinte este ales tocmai pentru momentele complicate, nu pentru cele în care lucrurile se rezolvă de la sine. Administrația Prezidențială nu înseamnă doar conferințe de presă, declarații sau întâlniri fără rezultat. Înseamnă să aduci oamenii la aceeași masă până când se ajunge la o soluție.

După aproape două luni, România încă așteaptă. Investițiile sunt puse sub semnul întrebării, administrația funcționează în regim de provizorat, iar încrederea publică se erodează cu fiecare zi de indecizie. Iar președintele pare incapabil să transforme rolul constituțional de mediator într-un rezultat concret.

Sigur, nimeni nu pretinde că șeful statului poate crea artificial o majoritate parlamentară. Însă cetățenii nici nu l-au ales pentru a explica de ce nu se poate. L-au ales pentru a găsi soluții. Diferența dintre un politician și un președinte este că acesta din urmă își asumă responsabilitatea atunci când instituțiile se blochează.

În politică, responsabilitatea urmează atribuțiile. Iar atribuția desemnării premierului și a medierii politice aparține președintelui. Când această atribuție nu produce niciun rezultat timp de două luni, întrebările trebuie adresate în primul rând celui care ocupă cea mai înaltă funcție în stat.

România nu are nevoie de un președinte care descrie criza. Are nevoie de unul care o rezolvă. Iar dacă după două luni blocajul persistă, responsabilitatea politică nu mai poate fi ocolită. În definitiv, președintele nu a fost ales pentru vremuri ușoare, ci tocmai pentru momentele în care țara are nevoie de direcție și de decizie.