Încep să mă întreb serios dacă la București mai există o diferență între diplomație și declarațiile belicoase. Oana Țoiu pare să fi ales o rețetă foarte simplă: cu cât vorbești mai apăsat despre Rusia, cu atât pari mai competent ca ministru de Externe. Numai că lucrurile nu funcționează chiar așa. România nu are nevoie de un șef al diplomației care să concureze la capitolul declarații războinice, ci de unul care să știe să cântărească fiecare cuvânt și, mai ales, fiecare interes. Pentru că un ministru de Externe nu reprezintă propriile convingeri geopolitice, ci interesele României. Iar când mă uit la discursul doamnei Țoiu, nu reușesc să identific prea clar unde începe interesul național românesc și unde se termină reflexul de a adopta fără prea multe nuanțe poziția dominantă în cancelariile occidentale.
Ca profesor de istorie mă uit cu ceva mai multă circumspecție decât omul obișnuit la declarațiile unui ministru de Externe. Mai ales că eu, unul, nu înțeleg foarte bine care este interesul nostru național de a ne implica atât de profund într-un război care, oricât am încerca să-l prezentăm altfel, nu este războiul României. Ucraina nu este membră NATO și nu este membră a Uniunii Europene. România are obligații clare față de aliații săi, pentru că am avut reprezentanți slabi care nu au știut să negocieze, și trebuie să-și apere fără ezitare propriul teritoriu și propria securitate, dar de aici până la a ne comporta ca una dintre principalele părți implicate în conflict este o distanță pe care eu nu sunt convins că trebuie să o parcurgem. Mai ales că relațiile româno-ucrainene nu au fost nici pe departe această mare poveste de prietenie pe care o descoperim brusc astăzi. Au existat suficiente dispute și suficiente momente în care interesele Bucureștiului și Kievului au fost departe de a coincide. Dacă apropierea actuală este în mare măsură rezultatul presiunilor și al orientării strategice venite dinspre statele occidentale, aceasta este deja o altă discuție. Dar tocmai de aceea aș fi așteptat de la ministrul român de Externe mai multă luciditate și mai puțină însuflețire militantă.
Spun asta și pentru că, din perspectiva relațiilor internaționale, diplomația nu înseamnă să fii primul care ridică vocea atunci când apare o criză. Înseamnă să înțelegi raporturile de putere, să anticipezi reacțiile celuilalt și să păstrezi, pe cât posibil, spațiu de manevră pentru propria țară. Poți să condamni Rusia atunci când este cazul fără să transformi România într-un megafon permanent al războiului. Poți să fii ferm fără să fii belicos. Poți să fii solidar cu aliații fără să renunți la propriul discernământ. Iar aici am eu problema cu prestația Oanei Țoiu: nu mi se pare că tonul este dublat întotdeauna de acea finețe diplomatică pe care funcția o presupune. Poate că este pregătită în alte privințe, nu mă pronunț asupra acestui lucru, dar, strict privind prestația sa diplomatică, impresia mea este că nu are nici competențele și nici expertiza necesară.
Pentru că, până la urmă, România nu are nevoie de un ministru de Externe care să ne explice cât de rău este Putin sau cât de vinovată este Rusia. Eu vreau să știu care este strategia României, care sunt obiectivele noastre și ce câștigăm concret din fiecare pas pe care îl facem. Vreau un ministru care să pună România înaintea oricărei mode geopolitice și care să înțeleagă că interesele naționale nu se schimbă în funcție de cât de tare bate vântul la Bruxelles, Washington, Paris sau Berlin. Diplomația serioasă nu se face cu pumnii strânși și cu vocea ridicată, ci cu mintea rece. Iar dacă acesta este nivelul la care a ajuns politica noastră externă, atunci am tot dreptul să mă întreb dacă nu cumva avem nevoie de mai puțină retorică de război și de mult mai multă diplomație.
▪︎ ANDREI POPETE PĂTRAȘCU
Presa Liberă Online 