România avea nevoie de o resetare politică. De alegeri anticipate, nu de aceleași fețe care se rotesc la putere, își schimbă funcțiile și își ajustează discursul în funcție de interese. Ni se vorbește despre reforme, responsabilitate și sacrificii, dar, în cele din urmă, ajungem tot la aceleași înțelegeri politice, făcute de aceiași oameni și în beneficiul acelorași grupuri. Se schimbă decorul, se schimbă câteva nume, dar sistemul rămâne în picioare. Iar cetățenilor li se cere, din nou, să aibă răbdare și să accepte că nu există altă soluție. Ba există. Atunci când o clasă politică își pierde credibilitatea, soluția nu este să o cosmetizezi, ci să le dai oamenilor posibilitatea de a decide din nou.
Alegerile anticipate ar fi fost o ocazie de a vedea cine mai are cu adevărat susținere și cine se agață de putere prin negocieri de culise. În schimb, asistăm la perpetuarea unor formule politice în care interesul pentru funcții și control pare să cântărească mai mult decât interesul public. Ni se invocă stabilitatea ori de câte ori sistemul trebuie să se protejeze. Dar ce fel de stabilitate este aceea în care nemulțumirea oamenilor crește, încrederea în instituții scade, iar politicienii se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Stabilitatea nu înseamnă să păstrezi cu orice preț aceiași oameni la conducere. Înseamnă să ai instituții funcționale și o clasă politică ce înțelege că puterea nu i se cuvine pe viață.
România avea nevoie și de un președinte nou, un om cu discernământ, echilibru și capacitatea de a-și exercita funcția fără să pară prizonierul unor interese sau al unor influențe din afara țării. Un președinte trebuie să știe ce vrea pentru România, să poată lua decizii dificile și să aibă curajul să și le asume. Agenda prezidențială trebuie gândită la Cotroceni, în funcție de interesele și nevoile românilor, nu stabilită în cancelariile altor state și prezentată aici drept singura cale posibilă. România este parte a Uniunii Europene și a NATO, iar acest lucru presupune angajamente și responsabilități. Dar parteneriatul nu înseamnă obediență, iar loialitatea față de aliați nu exclude dreptul de a avea propriile opinii și priorități.
Problema României nu este doar cine ocupă o funcție sau alta, ci felul în care a ajuns să funcționeze întregul sistem politic. Prea multe decizii se iau departe de cetățeni, prea multe promisiuni sunt uitate după alegeri și prea mulți politicieni par convinși că oamenii vor uita și vor accepta orice, în cele din urmă. O resetare adevărată ar fi însemnat alegeri anticipate, o clasă politică obligată să ceară din nou încrederea electoratului și un președinte care să reprezinte România, nu să se limiteze la administrarea unor decizii luate în altă parte. Nu era nevoie de aceiași oameni, cu alte costume și alte discursuri. Era nevoie de o schimbare reală. Pentru că România nu poate merge la nesfârșit cu aceiași actori pe scenă și cu speranța că, de data aceasta, spectacolul va fi diferit. Rămâne deschis răspunsul la întrebarea: Cine decide de fapt direcția României?
▪︎ Andrei POPETE PĂTRAȘCU
