Încă mă întreb de ce a fost nevoie de tot circul mediatic ddin urmă cu două zile și cui a folosit. Georgescu arătat cu cătușele la mâini, dus la audieri, iar imaginile difuzate peste tot. Nu mai contează ce scrie în dosar, ce probe există sau ce urmează să decidă justiția. Pentru public rămâne, înainte de toate, imaginea unui om încătușat și imaginea asta trebuia să spună deja tot ce trebuia spus.
La percheziții am văzut zeci de mascați înarmați, au apărut berbecii pentru spart uși, iar televiziunile și reporterii părea că știu deja ce urma să se întâmple. Erau acolo, cu camerele pornite, cu relatările pregătite. Iar unii nu s-au limitat la a relata. Au dat verdicte. Au vorbit despre vinovăție și condamnări de parcă instanțele sunt doar o formalitate care trebuie să confirme ceea ce s-a decis deja la televizor.
Imaginea lui Călin Georgescu încătușat și dus la audieri făcuse înconjurul televiziunilor și al rețelelor sociale, înainte ca publicul să poată înțelege limpede ce acuzații fuseseră formulate și care era situația juridică. Într-un stat de drept, cătușele nu ar fi trebuit să devină decor pentru breaking news. Apoi au trecut 24 de ore și Georgescu a fost eliberat. Asta nu înseamnă nici că este vinovat, nici că este nevinovat. Asta trebuie să stabilească justiția, pe baza probelor. Dar întrebarea rămâne: pentru ce a fost nevoie de tot acest spectacol? Pentru ce această desfășurare de forțe, aceste imagini, această presiune mediatică? Dacă omul poate fi eliberat după o zi, ce anume trebuie să înțeleagă cetățeanul din tot acest spectacol?
Dacă asta este România onestă despre care ni se vorbește atât, atunci ceva nu este în regulă. O justiție serioasă nu are nevoie de spectacol, iar presa nu ar trebui să dea sentințe înaintea judecătorilor. Dacă există probe, ele trebuie prezentate și judecate. Dacă există vinovați, trebuie condamnați. Dar până atunci există prezumția de nevinovăție. Pentru că, într-o țară în care verdictul este dat la televizor înaintea instanței, nu mai vorbim despre justiție, ci despre imagine, zgomot și execuție publică. Și poate că tocmai asta ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult.
Andrei Popete Pătrașcu: România onestă, între prezumția de nevinovăție și cătușe
