Andrei Popete Pătrașcu: „România este pregătită” pentru unire, că așa vrea președintele. Nu președintele decide!

Am fost, o vreme, un adept al unionismului. Ca profesor de istorie, am privit ideea reunificării, sprijinindu-mă pe argumentele unei istorii comune, ale limbii și ale legăturilor profunde dintre cele două maluri ale Prutului. Astăzi însă, tocmai studiind și predând istoria, am ajuns la o concluzie diferită. Nu mai cred în actul unei reunificări și nici că trecutul poate fi transformat într-un proiect politic obligatoriu pentru prezent. De aceea, declarația lui Nicușor Dan că „România este pregătită” în cazul în care cetățenii Republicii Moldova vor decide unirea mă face să ridic o întrebare simplă, dar esențială: cine i-a dat dreptul președintelui să vorbească atât de ușor în numele României?

Președintele poate reprezenta România în limitele competențelor sale constituționale, dar România nu este Nicușor Dan și, mai ales, voința României nu se confundă cu declarația unui președinte. Unirea cu un alt stat nu este o chestiune pe care un șef de stat o poate anunța aproape ca pe o disponibilitate personală. În spatele unei asemenea afirmații ar trebui să existe o dezbatere națională, o poziție instituțională clară, o evaluare juridică, economică și geopolitică și, în ultimă instanță, voința cetățenilor. Când spune „România este pregătită”, în numele cui vorbește? A fost întrebat Parlamentul? A fost consultată societatea românească? Există un mandat popular pentru o asemenea promisiune? Sau este doar o declarație politică, făcută cu ușurința cu care se rostesc astăzi fraze cu încărcătură istorică?

Mai mult, formula mi se pare excesiv de simplificatoare. România ar fi „pregătită” pentru ce? Pentru o eventuală unire? Pentru absorbția unui alt stat? Pentru asumarea unor costuri economice și sociale considerabile? Pentru rezolvarea problemei Transnistriei? Pentru consecințele geopolitice și de securitate? Pentru modificările constituționale și instituționale pe care le-ar presupune un asemenea proces? A spune „suntem pregătiți” fără să explici ce presupune concret această pregătire este mai degrabă retorică politică decât responsabilitate de stat. O asemenea decizie nu înseamnă doar formule generoase despre frați și istorie. Avem nevoie de o analiză extrem de serioasă și, mai ales, societatea românească întrebată dacă dorește să își asume acest proiect, nu clasa politică.

Iar aici ajungem la ceea ce mi se pare esențial. Ca profesor de istorie, nu mai pot privi anul 1918 ca pe o comandă adresată generației noastre. 1918 a fost o realitate istorică, nu un mandat perpetuu pentru toate generațiile următoare. România și Republica Moldova din 2026 sunt rezultatul unor istorii diferite, trăite timp de mai bine de un secol. Republica Moldova este astăzi un stat independent, cu cetățeni care au dreptul să-și decidă singuri viitorul. Dacă aceștia vor alege, printr-un proces democratic și clar, unirea, nu este suficient. România va trebui să decidă, la rândul ei, dacă și în ce condiții își poate asuma această unire. Dar până atunci, președintele României nu ar trebui să vorbească despre unire ca și cum România ar fi deja „pregătită” și ar aștepta doar semnalul de peste Prut. Nu președintele decide ce este pregătită România să facă. România trebuie să decidă. Iar România înseamnă cetățenii ei, instituțiile ei și voința lor democratic exprimată.